absența tatălui poate lăsa o amprentă profundă asupra identității personale, influențând modul în care ne percepem și ne raportăm la relațiile familiale. Într-o lume în care legăturile de sânge sunt adesea asociate cu apartenența și acceptarea, lipsa unei figuri paterne poate crea un sentiment de confuzie și căutare a identității. Articolul de față explorează cum absența tatălui a modelat viața autoarei, conturându-i nu doar amintirile, ci și relațiile cu cei din jur.
Pe scurt:
- Absența tatălui a influențat profund identitatea autoarei, care se simte într-un spațiu liminal.
- Amintirile din copilărie sunt legate de tatuajele tatălui și de momentele petrecute împreună înainte de despărțire.
- Relația cu tatăl este distantă, iar comunicarea se limitează la mesaje ocazionale.
- Autoarea explorează impactul absenței tatălui asupra percepției de sine și a relațiilor familiale.
Eram la o bere când le-am arătat prietenelor mele o poză cu tatăl meu din anii 2000; plecase în Germania să facă bani, ca orice părinte român din generația lui. Mi-au spus imediat că semăn cu el. „Daaa, e ceva în forma feței și în zâmbetul lui”. După ce toată viața am fugit de asta, așteptând să mi se spună că semăn cu mama, părintele pe care-l iubesc și care mi-a fost și mamă, și tată.
Absența tatălui și identitatea personală
A fost mereu important să semăn cu cineva, pentru că toți copiii seamănă cu cineva. Sora mea seamănă cu tatăl ei, dar și cu mama, verișoarele mele seamănă cu mătușa și unchiu’, însă eu m-am aflat întotdeauna într-un spațiu liminal. Verișoarele glumeau că sunt luată dintr-o familie de broscoi – adică adoptată. Mai târziu, când nu-mi găseam locul, am început să glumesc și eu la fel. „Tu semeni cu tine” – încerca mama să aducă pacea.
Primele mele amintiri cu el sunt cele în care îi coloram tatuajele de pe braț. Îmi amintesc flori și, în general, spații libere pentru colorat cu carioca. Recent, am văzut tatuajele într-o poză veche; arată mai frumos decât își amintește copilul de 4 ani. Astea sunt primele amintiri bune, de pe vremea când ai mei nu se despărțiseră.
relații familiale și amintiri
Mătușa mi-a spus că, atunci când s-a mutat la noi, a învățat toate străzile din Călărași. Mamaia mi-a spus că e un om care ți se bagă pe sub piele și că e prietenos, eu de ce nu sunt așa? „Fii și tu ca tac-tu”, zicea când avea musafiri, iar eu nu voiam să vorbesc cu nimeni.
Mama mi-a spus despre el doar că nu-i plăcea munca, că pleca în timpul programului și bea la serviciu. Adevărul e că venea să mă ia de la grădiniță și se oprea cu mine la cârciuma din cartier, iar eu spuneam că a băut apă, pentru că țuica e incoloră.
Unchiu’ mă întreabă de fiecare dată, în glumă, „nu ți-e și ție dor de tac-tu?”. Râdem toți, dar răspunsul real e că nu, nu îmi e, n-am avut ocazia să-l cunosc suficient ca să mi se facă dor.
Îl știu drept Dan. Dan, care și-a făcut 5 conturi diferite de Facebook și mi-a dat cerere de prietenie de pe toate, pentru că mereu își pierdea telefonul. Mami era prima pe care o suna; numărul ei e singurul pe care îl știe pe de rost. Mie îmi scria din când în când, să verifice dacă încă sunt fata lui. Doar în acte.
Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.
Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.
Articol scris de Mihaela Munteanu.
Context
Absența tatălui este o temă recurentă în societatea românească, mai ales în contextul migrației economice din ultimele decenii. Mii de părinți români au plecat în străinătate în căutarea unor oportunități mai bune, lăsându-și copiii acasă. Această situație a generat nu doar o criză a relațiilor familiale, ci și o serie de efecte asupra identității personale a tinerilor, care se confruntă cu dileme legate de apartenență și de imaginea de sine. Într-o lume globalizată, unde mobilitatea este o normă, impactul absenței părintelui devine o problemă complexă, influențând nu doar individul, ci și comunitățile din care face parte. Această realitate se reflectă în poveștile personale, cum ar fi cea a Mihaelei, care explorează modul în care absența tatălui a modelat-o mai mult decât ADN-ul său.
Impact
Absența tatălui poate avea un impact profund asupra dezvoltării emoționale și sociale a copiilor. De exemplu, tinerii care cresc fără figura paternală pot experimenta dificultăți în a-și forma identitatea, având adesea o imagine de sine distorsionată. Aceasta se poate traduce în relații interumane complicate, dificultăți în a se integra în grupuri sociale sau chiar probleme de încredere. În cazul Mihaelei, absența tatălui a dus la o căutare constantă a validării și a apartenenței, influențându-i modul de a interacționa cu ceilalți și percepția despre sine.
Clarificări
Confuzie comună despre absența tatălui
Confuzie: Se crede adesea că absența tatălui nu are un impact semnificativ asupra dezvoltării copilului.
Realitate: Studiile arată că absența tatălui poate afecta profund dezvoltarea emoțională și socială a copiilor, influențându-le stima de sine și capacitatea de a forma relații sănătoase.
Percepția despre tatăl absent
Confuzie: Se consideră că un tată absent nu poate avea un rol pozitiv în viața copilului.
Realitate: Chiar și în absență, tatăl poate influența viața copilului prin amintiri, povești și valori transmise, dar impactul este adesea complex și variabil.
De știut
- Încurajează comunicarea deschisă între părinți și copii pentru a aborda emoțiile legate de absența unui părinte.
- Caută sprijin în comunitate sau grupuri de suport pentru a împărtăși experiențe și a găsi soluții.
- Fii conștient de impactul pe termen lung al absenței părintelui asupra dezvoltării emoționale a copilului.
Întreabă NoaNews:
Sursa originală a acestui articol este https://hotnews.ro/toata-viata-mi-am-dorit-sa-aud-ca-nu-seman-cu-tata-dar-absenta-lui-m-a-modelat-mai-tare-ca-adn-ul-1931450 (link)
